•Ø      capacitatea redusă de a tolera stresul

•Ø      frica de a delega

•Ø      mania de a fi în control.

Din experienţă mea când un manager este dispus să lucreze cu aceste subiecte observă că de fapt unele lucruri care păreau deosebit de importante şi urgente mai pot aştepta, sau nerezolvarea lor imediată nu este chiar o tragedie.

Pe de altă parte când au fost dispuşi să considere că în jurul lor sunt oameni în care pot avea încredere, pe care pot să-i dezvolte să le preia din responsabilităţi au fost uimiţi să vadă câte din lucrurile pe care le făceau ei le fac alţii acum. O situaţie frecvenţă în care managerii îşi pierd încrederea în oamenii din echipă lor este aceea în care deleagă o responsabilitate cuiva, iar acesta nu o îndeplineşte, întârzie foarte mult sau lasă acel lucru incomplet iar managerul suportă consecinţele (de ex: raportează superiorilor eşecul din echipa sa, este pus faţă în faţă cu un client nemulţumit). După câteva încercări de acest fel de obicei managerii iau decizia (uneori inconştient) că mai bine se bazeaza doar pe ei înşişi, sau că problemele de acest gen nu se pot delega. Şi ajung în scurt timp să vadă că au o mulţime de subiecte pe care nu le mai deleagă. 

Şi nu în ultimul rând există o frică ascunsă la unii manageri, mai ales dacă sunt la rândul lor angajaţi, că trebuie să îşi merite salariul. Şi atunci vor să aibă totul sub control, să se vadă clar cât de mult de agită; lucrează până la miezul nopţii săptămâni întregi şi se asigură că toată lumea vede cât de mult valorează în firmă. Ştiu că asta poate suna acuzator, însă nu este deloc intenţia mea. Mai degrabă vă invit să vă uitaţi în mod autentic dacă v-aţi putea vedea pe dumneavoastră stând la birou câte 2-3 ore pe zi gândind strategii sau luând decizii care vor influenţa mersul firmei pe termen mediu sau lung. Pentru unii ar părea ceva pasiv, lipsă totală de mişcare, de energie şamd. 

Al doilea aspect la care vă invit să vă uitaţi este: disponibilitatea de a lucra în echipă. Unii dintre noi avem impresia că putem lucra foarte uşor cu oamenii, în echipe mai mici sau mai mari. Şi cu toate acestea, cumva, ne trezim mereu singuri. Cei din jur (angajaţi, parteneri) pleacă, se răzgândesc. Iar justificarea pe care ne-o dăm nouă înşine este că EI nu erau în stare să îşi asume responsabilităţi, sau nu erau dispuşi să lucreze din greu sau nu au putut face faţă situaţiei.

Dacă va treziţi mereu singuri vă invit să consideraţi că de fapt nu sunteţi atât de dispuşi să lucraţi cu alţii pe cât vreţi să credeţi. Şi aici pot fi mai multe bariere, paradigme mentale cu care este posibil să vă confruntaţi şi nici măcar nu ştiţi asta.

Am auzit des spunându-se că românii sunt leneşi, că vor bani mulţi pe muncă puţină, că nu sunt dispuşi să îşi asume responsabilitatea. Poate este real în unele cazuri, însă nu cred că pot fi considerate caracteristici ale românilor. Şi în cele din urmă fiecare om este într-o continuă evoluţie, lucrurile ca responsabilitatea, integritatea, eficienta în a produce rezultate se pot învăţa dacă există bunăvoinţă.

Acest domeniu de lucru în echipă este vast şi a fost studiat de mulţi manageri, traineri şi coach-i. Însă cred că abordarea cea mai eficientă este aceea de a studia fiecare caz în parte. Fiecare echipă are anumite preocupări, personalităţi, scopuri şi deşi se pot extrage tipare comportamentale, dinamica echipelor are aspecte de unicitate.